Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lânga palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită, nevoie mare! Aşa grădină nu se mai văzuse până atunci pe-acolo. In fundul grădinii avea şi un már care făcea mere de aur, dar, de când il avea, el nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea inflorind, crescând, párguindu-se, venea oarecine noaptea și le fura tocmai când era să se coacă. Toți paznicii din toată împărăția și cei mai aleşi ostaşi pe care ii pusese imparatul ca să pândească n-au putut sa prinza pe hoti. In cele din urmă, veni fiul cel mai mare al impăratului şi zise: -Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă grădină de atâtea ori şi am văzut roade foarte frumoase in pomul din fundul grădinii, dar n-am putut gusta niciodată din ele; acum că a dat în copt, dă-mi voie ca nopțile astea să păzesc eu însumi şi mă prinz că voi pune mâna pe acel tâlhar care ne jefuiește. - Dragul meu, zise tată-său, atâția oameni voinici au păzit şi n-au făcut nicio isprava; doresc prea mult să váz la masa mea măcar un már din acest pom care m-a ținut atâta sumă de bani; şi de aceea, iată mă induplec şi te las ca să pândeșşti, măcar ca nu-mi vine a crede că o să izbuteşti. Atunci fiul impăratului se puse la pândă o săptămână întreagă: noaptea pândea şi ziua se odihnea; iară când fu intr-o dimineață, se intoarse trist la tată-său şi-i spuse cum priveghease până la miezul nopții, cum mai pe urma il apucase o piroteală de nu se mai putea tine pe picioare, cum mai târziu somnul il copleșise şi căzu ca un mort, fără să se poată deștepta decât tocmai când soarele se ridicase de două sulițe și atunci văzu că merele lipsesc. Citeşte cu atenție textul următor: - Nepovestită fu mâhnirea tatălui său când auzi spuindu-i-se asta întâmplare. De silă, de milá, fu nevoit a mai aștepta încă un an ca să facă și voia fiului său cel mijlociu, care cerea cu stăruință de la tată-său ca să-l lase și pe dânsul să pândească şi se lega că el va prinde hoții care ii faceau atâta intristare. Timpul veni, merele începură a se pârgui. Atunci fiul său cel mijlociu păzi şi el; dară păți ca și frate-său cel - mare. Fiul său cel mai mic, Prâslea, veni cu rugăciune către tätâne-său și-i zise: Tată, atâţia ani l-ai ținut, ai suferit atâtea necazuri de pe urma acestui pom, mai lasă-l, rogu-te, şi anul acesta să-mi încerc și eu norocul. -Fugi de-aici, nesocotitule, zise impăratul, frații tăi cei mai mari, atâția și atâția oameni voinici și deprinși cu nevoile n-au putut face nimic și tocmai un mucos ca tine o să izbuteasca? Aici trebuie să fie ceva vrăji. -Eu nu mã încumet a prinde pe hoți, ci zic că o încercare de voi face și eu, nu poate să-ți aducă niciun rău. (***, Prâslea cel voinic şi merele de aur).



Va rog, scoateți ideile principale, dau coroana doar răspunsului corect ​