In dimineața aceea, bunicul meu dinspre tată m-a trezit pe la trei. [..] La varsta aceea, o trezire matinală este, în sine, garantia unei aventuri. Ştiam de cu seară că, până în ora patru, vot pleca la drum, cu tataie, umil lângă altul, cu bicicletele la Băileşti! Era vara lui 1981; tataie avea 74 de ani împliniji (născut în 1907) şi era verde ca mărul inflorit; eu aveam 14 ani şi mai aveam o bicicletă Pegas, culoare alb 13, cu roti mici - se produceau pe undeva pe lângă Braşov, parcă. Bicicleta o aveam, intr-un fel, tot de la tatale. [---] Nu era încă ora 4 când am plecat, dâră lângă dâră în praful aproape compact al ulitelor, cu tataie spre oraș. Între Negoi şi Băileşti, pe unde am luat-o noi, nu ştiu dacă-s 10 kilometri. Am traversat lanuri de porumb cu verdele umed, brazde îmburuienate cu scaiefi purtând flori monumentale şi cu un parfum de neînchipuit, greu şi dulce; am lăsat în urmă diguri mici ale sistemului de irigație, am trecut un pod de lemn peste un canal... În răsăritul soarelui, în fața noastră, doar tăcerea drumului gol; în aer, sub cerul uşor, o răcoare înrourată. Și acolo, între praful dospit al drumului de fară, lumina promiţătoare a răsăritului şi cerul înalt al dimineți tinere, eram eu şi tataie, mergând alături. Şi vorbeam-exact acele banalități care-i fac pe nepoți și pe bunici să se simtă atât de bine împreună. La un pas deasupra pământului, alunecam amândoi spre oraş; în spate, umbrele noastre aproape se sprijineau una de alta. Cu nasul in miresmele amestecate ale dimineții şi cu capul în taina inițiatică a drumului, mi-am promis să-l sprijin pe tataie până la capăt. Am traversat mai apoi o pădure de salcâmi; ajunseserăm la marginea oraşului. Sub roţile bici- cletelor, vreascuri subțiri pocneau stins. Doar vorbele noastre, banale şi de nerememorat astăzi - oricât aş vrea s-o pot face - prindeau ecou între arbori. Iar umbra pădurii, la rându-i, învăluia ecoul ca un cocon. (Adrian Cioroianu, O dimineață cu tataie, vol. Cartea cu bunici) ​