Ion Barbu - Copacul Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea Să sfarme zenitul, şi,-nnebunit, să bea, Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină. Nici valurile nopții, nici umedă perdea De nouri nu-i goneşte imagina senină; De-un strălucit albastru viziunea lui e plină, Oricît de multe neguri în juru-i vor cădea... Dar cînd augusta toamnă din nou îl înfăşoară În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iară Sub casca lui de frunze un rod îmbelşugat, Atunci, intrînd în simpla, obşteasca armonie Cu tot ce-l limitează şi-l leagă împăcat, În toamna lui, copacul se-nclină către glie. de tip literar​