Răspuns:
Lectura cărții lui Florin Bican este o metodă bună de a afla ce mai face copilul din voi: cât își mai amintește din basmele citite de părinți sau bunici? În ce măsură îl mai amuză isprăvile de pomină care l-au încântat odinioară? O carte cu povești pentru copii de orice vârstă, care plusează prin comentarii mucalite și ironii înțepătoare la adresa societății românești contemporane - camuflate printre rânduri spre deliciul cititorilor adulți -, Și v-am spus povestea așa a fost pentru mine o lectură extrem de simpatică și amuzantă. Uitasem o mare parte din poveștile reunite în această carte, nu mai țineam minte care este istoria lui Harap Alb sau cea a Spânului, cu cine se combinase Ileana Cosânzeana sau fata Împăratului Verde - și am aflat, cu această ocazie, că lumea basmelor românești este, în fond, o mare familie, în care toți eroii, antieroii și frumoasele locuiesc într-un plan temporal comun, laolaltă cu bidiviii înzestrați cu puteri miraculoase. Căci, de fapt, caii sunt cei care repovestesc, din punctul lor de vedere, istoriile binecunoscute - după cum indică și subtitlul cărții, Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși.
Nu zăbovim multă vreme pe tărâmul realității, căci personajele „obișnuite” cu care începe cartea lui Bican - doi părinți care au plecat la munte împreună cu fiul lor, Doru - ajung într-un cu totul alt loc decât și-au propus. Se pare că Ralf, căluțul de plastic al lui Doru, și-a băgat coada în scurta vacanță a familiei, căci cei trei se trezesc înconjurați de personaje bizare și animale vorbitoare, într-o poiană unde se sărbătorește Paștele Cailor - ocazie cu care eroii din basme s-au reunit pentru a asculta povești cu cai năzdrăvani. Câteodată e bine să te lași pe mâna copiilor și să intri în jocul lor, care poate duce la experiențe și descoperiri neașteptate - dar, mai ales, la regăsirea bucuriilor simple și inocente de odinioară.
Eroii copilăriei sunt toți aici - Harap Alb, Aleodor, Făt-Frumos, Flămânzilă, Gerilă & co., -, iar alături de ei își fac apariția și personaje inventate de autor - vestitul Godzillă, regele Gambriniu, turboturturica -, populând o lume trăznită și miraculoasă, în care ridicolul și naivitatea (iar, de multe ori, și prostia) stau cot la cot cu vitejia și vorbele înțelepte. Sfânta Duminică apare drept un creier al operațiunilor la care participă voinicii, ea este cea care împarte sarcini și dă sfaturi, călăuzindu-i chiar și pe cei care, prin vicleșug sau nenoroc, au ajuns să slujească oamenilor răi. Este interesant că până și aceste personaje, pentru care fantasticul este ceva familiar și normal, consideră că unele lucruri incredibile care le ajung la urechi sunt basme și născociri; astfel, personajele certifică veridicitatea lumii lor, în care nu e deloc greu să crezi dacă mintea de cititor adult mai păstrează o doză de ingenuitate și candoare.
După aceea, Flămânzilă a început a striga în gura mare că moare de foame și a început a azvârli cu ciolane în bravii soldați ai armatei roșii. Setilă striga și el cât putea că se usucă de sete, și zvârlea cu doage și cu funduri de butoi în toate părțile, ca un nebun, de până și gâdea și-a luat o doagă în moțul capișonului. Iar de la vânturile lui Flămânzilă, armata roșie vălurea ca spicele-n lan și mai-mai să bată-n retragere. Atunci, împăratul, auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, când vede prăpădul - Godzillă dovedise și el casa de aramă, de parc-ar fi fost o căsuță de turtă dulce - își pune mâinile în cap de necaz. (pag. 130)
Ca adult, pricepi îndată aluziile și ironiile strecurate abil în text de Florin Bican, care nu pierde ocazia de a face comentarii mucalite și acide pe seama metehnelor societății contemporane. Nici lumea basmelor - de altfel, o oglindă distorsionată, în cheie fantastică, a lumii reale - nu este imună la slăbiciunile și defectele omenești, nici împărații nu sunt mai înțelepți și mai corecți decât politicienii de astăzi, iar răul, corupția și nedreptatea sunt prezente în egală măsură - chiar dacă o minte de copil va trece cu vederea această îngemănare dintre lumea concretă și cea a poveștilor: Împăratul a încercat s-o dea pe glumă, cum că și el, cât e de împărat, nu-i decât tot un fel de politician, iar făgăduielile politicienilor nu trebuie luate-n seamă.
Scroafa se lăfăia în mijlocul unui fort împrejmuit cu ziduri de nepătruns și își păzea purceii ca pe ochii din cap, căci nu erau porci ca toți porcii. Câtă vreme sugeau, erau buni de leac pentru tot felul de boli. Când creșteau, luau formă omenească și dobândeau atâta pricepere la toate cele, încât se băgau sfetnici de taină la împărații lumii și-i îmbrobodeau să facă tot felul de blestemății. Că și din pricina asta ajunsese lumea cum ajunsese, de-mi căutasem eu liniștea în sălbăticia codrilor. Noroc că scroafa de sub pământ nu făcea decât un rând de purcei o dată la o mie de ani, când în vizuina ei se cobora din cer luceafărul porcilor și-o lăsa grea. (pag. 160)
